Copilul se așază la masă, gustă foarte puțin sau poate nici nu încearcă și spune că nu vrea. Pentru părinte, mai ales atunci când există deja îngrijorarea că cel mic „nu mănâncă suficient”, este greu ca lucrurile să se oprească aici. Apar repede întrebările: poate nu îi place ce am pregătit, poate ar mânca altceva, îi fac niște paste, îi aduc un iaurt, îi dau măcar lapte ca să nu rămână cu stomacul gol? Uneori copilul este ridicat de la masă, dar masa continuă prin casă, cu părintele încercând să mai obțină câteva înghițituri în timp ce acesta se joacă.

Refuzul alimentar face parte însă din experiența normală a multor copii, iar ceea ce se întâmplă după refuz poate deveni la fel de important ca refuzul în sine. Dacă fiecare „nu vreau” schimbă imediat mâncarea, locul mesei sau comportamentul adultului, copilului îi va fi mai greu să întâlnească un cadru alimentar previzibil. În același timp, nici regula simplistă „nu vrea, îl las să flămânzească” nu este o recomandare potrivită pentru orice copil și la orice vârstă. Este nevoie să facem diferența între copilul sănătos care refuză uneori o masă, sugarul aflat la începutul diversificării, copilul bolnav și copilul care prezintă o dificultate persistentă de alimentație.

1. Nu transformăm bucătăria într-un restaurant à la carte

Una dintre reacțiile foarte frecvente la refuz este pregătirea imediată a unei alternative. Copilul nu vrea mâncarea pe care am pus-o pe masă, așa că îi aducem iaurt. Nu vrea iaurt, încercăm o banană. Nici aceasta nu funcționează, așa că fierbem repede niște paste pentru că știm că pe acestea le mănâncă aproape întotdeauna. Părintele poate ajunge astfel să pregătească două, trei sau chiar mai multe feluri la aceeași masă, nu pentru că își dorește să funcționeze astfel familia, ci pentru că alternativa pare preferabilă situației în care copilul nu mănâncă nimic.

Problema este că, atunci când acest lucru se repetă, se poate forma un tipar în care masa inițială devine doar prima ofertă dintr-un șir de posibilități. Refuzul este urmat de apariția unei alte mâncări, adesea mai familiare și mai predictibile pentru copil, iar părintele ajunge să investească tot mai multă energie în descoperirea alimentului pe care copilul este dispus să îl accepte în acel moment.

Asta nu înseamnă că trebuie să pregătim intenționat o masă alcătuită numai din alimente pe care știm că acel copil le respinge. Putem avea la masă și ceva familiar, alături de alte alimente pe care familia le consumă. Diferența este că această structură este gândită înainte de masă, nu construită succesiv ca răspuns la fiecare refuz.

2. Nici extrema cealaltă, în care îi oferim numai ceea ce știm că acceptă, nu îl ajută să își extindă alimentația

Teama că un copil nu va mânca poate duce la un alt comportament foarte ușor de înțeles. Părintele observă că cel mic acceptă cinci, șase sau zece preparate și începe să se bazeze aproape exclusiv pe ele. Dacă știm că mănâncă paste, cartofi, iaurt și două tipuri de fructe, acestea apar iar și iar, pentru că măcar avem certitudinea că va mânca ceva și evităm conflictul unei mese refuzate.

Pe termen scurt, strategia poate face mesele mai ușoare. Pe termen mai lung, copilul primește însă tot mai puține ocazii de a deveni familiar cu alte gusturi, mirosuri, texturi și preparate. Acceptarea unui aliment nu apare întotdeauna la prima întâlnire, iar refuzul inițial al unui aliment nou nu înseamnă că acel aliment trebuie eliminat din meniul copilului.

De aceea, soluția nu este nici să schimbăm masa până găsim ceva acceptat, nici să îi oferim pentru totdeauna numai repertoriul lui sigur. Putem combina familiarul cu noul. La o masă poate exista un aliment pe care copilul îl cunoaște și, alături de el, o cantitate mică dintr-un aliment mai puțin familiar. Noul aliment nu trebuie să ocupe jumătate de farfurie și nici să vină însoțit de obligația „trebuie măcar să guști”.

Expunerea poate fi graduală. Copilul poate începe prin a tolera alimentul pe masă sau în farfurie, apoi îl poate atinge, mirosi, manipula, linge sau gusta, iar aceste etape nu trebuie grăbite artificial. Pentru unii copii acceptarea apare după mai multe întâlniri cu același aliment, iar cercetările asupra familiarizării alimentare arată că expunerea repetată poate crește acceptarea unor alimente inițial refuzate. Numărul de expuneri necesare diferă însă între copii și între alimente, așa că nu are sens să transformăm ideea într-o formulă de tipul „după zece încercări trebuie să îl mănânce”.

Important este să nu confundăm expunerea cu presiunea. Putem continua să oferim broccoli chiar dacă nu a fost mâncat data trecută, fără să îi cerem copilului să ia trei înghițituri. Prezența repetată și neutră a alimentului îi oferă posibilitatea de a deveni familiar cu el; obligația de a-l mânca transformă aceeași experiență într-o negociere.

3. Laptele nu devine automat plasa de siguranță a unei mese refuzate

O altă situație frecventă apare atunci când copilul nu mănâncă, iar părintele se gândește că măcar un biberon sau o cană de lapte îi va asigura ceva în stomac. Este o reacție de înțeles, pentru că o masă aproape neatinsă poate produce multă neliniște. La un copil mai mare, sănătos, aflat deja într-o etapă în care alimentele solide au un rol important în alimentație, folosirea repetată a laptelui imediat după mesele refuzate poate însă modifica dinamica alimentară. Dacă masa este refuzată și este urmată aproape întotdeauna de lapte, acesta poate deveni tocmai plasa de siguranță prin care părintele încearcă să compenseze fiecare masă mică. În plus, energia obținută din lapte poate influența apetitul pentru următoarea ocazie de alimentație, în funcție de cantitate și moment.

Nu este vorba despre eliminarea laptelui, ci despre locul lui în structura alimentației copilului. Vârsta, tipul de lapte și alimentația generală contează, iar această recomandare nu trebuie extrapolată la sugarul aflat la începutul diversificării.

4. Dacă masa s-a terminat, nu continuăm alimentarea prin casă

Uneori copilul refuză să mai stea la masă, dar părintele nu consideră că masa s-a încheiat. Copilul pleacă la jucării, iar farfuria și lingurița pleacă după el. Mai primește o gură lângă canapea, una în timp ce construiește ceva, încă două în fața televizorului sau câteva în cărucior, când ieșim afară.

Este posibil ca în acest fel să obținem o cantitate mai mare de mâncare la finalul zilei, dar copilul participă tot mai puțin la actul alimentar propriu-zis. Dacă vrem ca masa să aibă un loc, un început și o structură, trebuie să îi permitem să aibă și un sfârșit. Atunci când copilul arată clar că a terminat, îl putem ridica de la masă și putem continua ziua fără să transformăm următoarea oră într-o prelungire a prânzului.

5. O masă refuzată nu trebuie reparată imediat

Pentru un copil sănătos, care crește adecvat și are deja un ritm de mese și gustări potrivit vârstei, este posibil ca uneori o masă să fie foarte mică sau chiar refuzată. Într-o astfel de situație, nu este obligatoriu să găsim imediat ceva care să înlocuiască ceea ce nu a mâncat. Putem recunoaște pur și simplu că nu mai dorește, putem încheia masa și următoarea ocazie de alimentație va veni odată cu următoarea masă sau gustare prevăzută în ritmul lui obișnuit. Nu este nevoie să deschidem din nou bucătăria după douăzeci de minute și nici să devansăm automat gustarea pentru că prânzul nu a mers cum speram.

Această abordare nu are scopul de a-l face pe copil să sufere de foame pentru ca „data viitoare să învețe să mănânce”. Diferența dintre structură și pedeapsă este importantă. Nu spunem „N-ai vrut să mănânci, acum rabdă”, ci acceptăm că la masa respectivă copilul a ales să mănânce puțin sau deloc și păstrăm pur și simplu ritmul normal al zilei. Foamea care apare ulterior nu este o sancțiune administrată de părinte, ci unul dintre semnalele fiziologice pe care copilul învață treptat să le recunoască.

6. Refuzul nu trebuie transformat nici în presiune

Există și situația în care nu pregătim altceva și nu oferim lapte, dar rămânem la masă încercând timp îndelungat să îl convingem pe copil să mănânce ceea ce are în față. „Hai măcar trei lingurițe”, „gustă pentru mama”, „încă puțin și gata”, „dacă mănânci asta primești desert”. În acest caz nu am schimbat mâncarea, dar am transformat masa într-o negociere în jurul cantității. Cercetarea privind practicile parentale de alimentație arată o relație complexă și adesea bidirecțională între presiunea de a mânca și comportamentele alimentare dificile: copiii care mănâncă puțin îi pot determina pe părinți să insiste mai mult, iar presiunea poate, la rândul ei, face experiența alimentară mai neplăcută. Din acest motiv este mai util să privim relația ca pe un cerc care se poate întreține decât să căutăm cine „a provocat” problema.

7. La începutul diversificării, regulile nu pot fi aplicate în același mod

Un sugar de 6, 7 sau 8 luni care ia câteva lingurițe și apoi refuză nu trebuie tratat după aceeași logică pe care o folosim cu un copil de doi sau trei ani. În primele luni ale alimentației complementare, copilul încă învață să gestioneze alimentele, texturile și întregul proces al mesei, iar laptele matern sau formula continuă să aibă un rol nutrițional important.

Nu reducem arbitrar laptele și nu îl lăsăm pe sugar fără o masă de lapte pentru a crea suficientă foame încât să accepte solidele. Trecerea către o alimentație din ce în ce mai diversificată este un proces gradual, iar raportul dintre lapte și alimentele complementare se modifică odată cu vârsta și dezvoltarea copilului.

8. În perioadele de boală, prioritatea se poate schimba temporar

Un copil cu febră, durere în gât, nas foarte înfundat, o infecție sau o tulburare digestivă poate avea temporar un apetit mult mai scăzut decât în mod obișnuit. Nu este momentul în care încercăm să demonstrăm consecvența unei reguli alimentare. În funcție de vârstă, laptele poate fi mai ușor acceptat și poate avea un rol important, iar hidratarea devine o preocupare esențială. Un sugar alăptat poate solicita sânul mai frecvent în timpul bolii, iar acest lucru nu trebuie limitat pentru a-i păstra apetitul pentru solide. După recuperare, familia poate reveni treptat la ritmul obișnuit al meselor.

Este important să distingem această scădere temporară a apetitului de situația în care copilul este sănătos, dar fiecare masă refuzată este compensată în mod obișnuit prin lapte sau alte alimente.

9. Refuzul persistent trebuie înțeles, nu pus automat pe seama „mofturilor”

Toate aceste principii se referă în primul rând la copilul sănătos, cu dezvoltare și creștere adecvate, care refuză uneori mesele sau anumite alimente. Nu orice refuz intră însă în această categorie.

Dacă mesele produc constant un distres important, repertoriul alimentar devine foarte restrâns sau continuă să se restrângă, copilul pierde în greutate ori există probleme de creștere, dacă apar durere, vărsături frecvente, tuse, dificultăți de mestecare sau înghițire ori alte semne care sugerează o problemă medicală, senzorială, oral-motorie sau de alimentație, nu este suficient să presupunem că „dacă îi va fi suficient de foame, va mânca”.

În astfel de situații, refuzul este informație. Copilul poate avea nevoie de evaluare și de o intervenție adaptată dificultății sale, iar simpla eliminare a alternativelor nu rezolvă cauza.

10. Uneori părintele trebuie să învețe să nu repare fiecare masă

Aceasta poate fi partea cea mai dificilă, pentru că atunci când copilul mănâncă două linguri și se oprește, neliniștea apare adesea în adult. Părintele începe să calculeze ce a mâncat în ziua respectivă, se gândește dacă va dormi flămând, dacă va crește suficient sau dacă îi lipsesc nutrienți și simte că trebuie să facă imediat ceva.

De aici pot porni multe dintre comportamentele despre care am vorbit: restaurantul à la carte, laptele folosit ca plasă de siguranță, lingurița care pleacă după copil prin casă sau restrângerea meniului la cele câteva alimente despre care știm că vor fi acceptate.

Dar nici fiecare masă nu trebuie reparată și nici fiecare refuz nu trebuie prevenit. Putem oferi o masă potrivită, putem include ceva familiar fără să renunțăm la diversitate, putem continua să aducem treptat alimente noi fără să cerem obligatoriu să fie mâncate și putem accepta că, uneori, copilul va mânca mai puțin decât ne-am fi dorit.

Astfel, părintele nu renunță la responsabilitatea alimentației. Dimpotrivă, își asumă partea care îi aparține: construiește structura, oferă varietate, continuă expunerea la alimente noi, observă când există o problemă reală și evită să transforme fiecare refuz într-o urgență care trebuie rezolvată înainte ca masa să se poată încheia. Copilului îi rămâne spațiul de a se apropia treptat de alimente, de a avea preferințe, de a refuza uneori și de a descoperi, prin experiențe repetate și fără presiune, că repertoriul lui alimentar poate deveni mai larg decât lista lucrurilor pe care le acceptă deja.