Mama ajunge cu copilul în parc, iar în momentul în care intră pe poartă, copilul recunoaște locul de joacă și pornește entuziasmat spre el. În fața lui sunt leagănele, toboganul și câțiva copii care aleargă. Nu pare speriat și nici nu caută ajutor. Atenția lui este deja îndreptată spre ceea ce urmează să descopere.
Face doar câțiva pași, iar din spatele lui aude vocea mamei: „Ai grijă să nu cazi!”
Pentru adult, propoziția poate părea lipsită de importanță. Poate că a spus-o fără să se gândească prea mult, așa cum părinții spun adesea „ai grijă”, „încet” sau „vezi să nu te lovești”. În mintea mamei, avertismentul înseamnă pur și simplu că vrea ca el să fie în siguranță. Poate că nici măcar nu există în acel moment un pericol concret; copilul nu s-a împiedicat și nimic din ceea ce face nu cere încă intervenția ei. Mama răspunde mai degrabă la ceea ce își imaginează că s-ar putea întâmpla: dacă aleargă și cade, dacă se lovește, dacă nu este suficient de atent?
Uneori schimbarea copilului se vede imediat. Cel care cu câteva secunde înainte se pregătea să fugă spre locul de joacă încetinește, se întoarce spre mamă și, în loc să continue, revine lângă ea și se prinde de piciorul ei. Este ca și cum între impulsul inițial de a explora și gestul de a se întoarce ar fi apărut o informație nouă. Până atunci, parcul fusese ceva atrăgător; acum, în aceeași imagine, a apărut și posibilitatea pericolului.

Pentru a înțelege această schimbare, trebuie să ne gândim la felul în care un copil mic învață să interpreteze lumea. El nu are încă experiența adultului și nu poate evalua întotdeauna singur dacă o situație nouă este sigură sau periculoasă. De aceea, în situațiile pe care nu le cunoaște bine, caută adesea informații în reacțiile oamenilor în care are încredere. Privește expresia părintelui, îi ascultă vocea și observă dacă acesta rămâne relaxat sau devine îngrijorat.
În psihologia dezvoltării, acest proces este cunoscut sub numele de social referencing. Copilul folosește reacția emoțională a adultului ca pe o sursă de informație despre o situație pe care încă nu știe cum să o interpreteze. Cercetările asupra acestui fenomen arată că semnalele emoționale ale adulților pot influența dacă un copil se apropie de ceva necunoscut sau devine mai precaut în fața lui.
Din această perspectivă, „Ai grijă să nu cazi!” conține mai mult decât intenția mamei de a-și proteja copilul. În interiorul avertismentului există și o informație despre lume: ai putea să cazi.
Asta nu înseamnă că un copil care aude „Ai grijă!” va deveni anxios și nici că părinții ar trebui să înceapă să își supravegheze fiecare cuvânt.

Dezvoltarea emoțională nu se construiește dintr-o singură propoziție și nici dintr-o singură după-amiază petrecută în parc. Ceea ce poate deveni important este tiparul care se formează prin repetare.
Dacă avertismentele apar mai ales atunci când există un pericol real, ele îl ajută pe copil să învețe ceva necesar: lumea conține limite, iar unele situații cer precauție. Dacă însă apar foarte des, inclusiv înainte ca un pericol să existe, copilul poate primi în mod repetat informația că în spatele lucrurilor spre care se îndreaptă există ceva de care ar trebui să se ferească.
Aici anxietatea părintelui poate deveni importantă, pentru că anxietatea mută cu ușurință atenția dinspre ceea ce se întâmplă spre ceea ce s-ar putea întâmpla. Copilul vede locul de joacă, în timp ce mama poate vedea căzătura care ar putea urma. Copilul vede un copac pe care ar vrea să se cațere, iar părintele își poate imagina deja cum ar putea cădea. Copilul vede un grup de copii de care vrea să se apropie, iar adultul se poate gândi dacă nu cumva va fi respins.

Niciuna dintre aceste posibilități nu este absurdă. Copiii cad, se lovesc, sunt respinși și fac uneori lucruri periculoase. Problema nu este că părintele observă pericolul, ci ce se întâmplă atunci când posibilitatea pericolului ajunge să ocupe atât de mult spațiu încât devine principala lentilă prin care este privită explorarea copilului.
Pentru părinte, acest lucru poate fi greu de observat tocmai pentru că pornește din grijă. Mama care spune „Ai grijă să nu cazi!” nu încearcă să îi spună copilului că lumea este periculoasă. Mesajul pe care ea intenționează să îl transmită este „te iubesc și vreau să fii în siguranță”. Copilul însă nu învață despre lume numai din intențiile adultului, ci și din felul în care acesta reacționează la ceea ce se întâmplă în jur.
De aceea, poate că întrebarea utilă pentru părinte nu este dacă ar trebui să înceteze să mai spună vreodată „Ai grijă!”, ci ce îl face să spună aceste cuvinte într-un anumit moment. Există un pericol pe care copilul încă nu îl poate evalua sau adultului îi este greu să tolereze incertitudinea a ceea ce s-ar putea întâmpla? Copilul are nevoie să fie avertizat sau are nevoie ca părintele să îi transmită că situația este suficient de sigură pentru a o explora?

Uneori răspunsul va fi clar și adultul trebuie să intervină. Alteori poate aștepta câteva secunde. Copilul poate alerga până la leagăn, se poate împiedica și ridica, poate încetini singur când ceva îi pare nesigur sau se poate întoarce spre mamă pentru a verifica dacă ea este încă acolo.
În toate aceste situații, părintele continuă să ofere siguranță, numai că siguranța capătă o altă formă. Nu mai înseamnă doar „voi încerca să împiedic orice lucru rău care ți s-ar putea întâmpla”, ci și „sunt aici în timp ce tu descoperi lumea”.
Într-o altă zi, mama și copilul vor intra din nou în parc. El va vedea locul de joacă și va porni spre el, iar ea va simți poate același impuls de a-i spune să aibă grijă să nu cadă. Înainte ca avertismentul să îi iasă automat din gură, poate apărea însă o altă întrebare: „Există acum un pericol de care trebuie să îl protejez sau îmi este mie greu să îl văd îndepărtându-se?”

Dacă nu există un pericol real, poate rămâne acolo și îl poate privi plecând.
Copilul aleargă câțiva metri, apoi se întoarce pentru o clipă să vadă dacă mama este încă acolo. O găsește în același loc. Nu îl cheamă înapoi și nici nu a dispărut. Este pur și simplu acolo.
Poate că acesta este unul dintre modurile în care copilul începe să înțeleagă relația dintre siguranță și explorare: faptul că se poate îndepărta fără să piardă locul în care se poate întoarce.