Una dintre presiunile maternității este ideea că o mamă bună trebuie să știe ce are nevoie copilul, să răspundă corect emoțiilor lui, să fie calmă, răbdătoare și disponibilă și, mai ales, să nu facă greșeli care l-ar putea afecta.
Donald Winnicott, pediatru și psihanalist britanic, a propus însă un concept mult mai realist: copilul nu are nevoie de o mamă perfectă, ci de una „suficient de bună”.
„Suficient de bună” nu înseamnă puțin implicată sau indiferentă. Înseamnă un părinte care, în ansamblu, este disponibil și atent la nevoile copilului, îi oferă siguranță și încearcă să îl înțeleagă, fără să reușească de fiecare dată.
Mama poate crede că bebelușului îi este foame când de fapt este obosit. Poate încerca să îi dea copilului o soluție când el avea nevoie doar să fie ascultat. Poate fi obosită, își poate pierde răbdarea sau poate ridica uneori tonul. O relație sănătoasă nu este una în care asemenea momente nu există.

Importantă este și repararea. Părintele poate reveni: „Cred că nu te-am înțeles”, „Am fost foarte nervoasă și am vorbit urât. Îmi pare rău” sau „Acum înțeleg că aveai nevoie doar să te ascult”. Copilul învață astfel că într-o relație putem greși, ne putem supăra și putem reveni unul către celălalt, fără ca legătura dintre noi să dispară.
O mamă suficient de bună îi transmite copilului și că iubirea nu trebuie câștigată prin performanță. Poate fi bucuroasă pentru nota 10 și nemulțumită de nota 5, poate corecta un comportament și poate pune limite, fără ca valoarea copilului sau iubirea pentru el să depindă de aceste lucruri. Există o diferență importantă între „Nu este în regulă ceea ce ai făcut” și „Nu ești în regulă pentru mine”.
La fel, copilul are voie să fie trist, furios, gelos, speriat sau dezamăgit. Acceptarea emoțiilor nu înseamnă însă acceptarea oricărui comportament. Părintele poate spune: „Înțeleg că ești foarte furios, dar nu poți să mă lovești.” Emoția este acceptată, comportamentul poate avea o limită.

Mama suficient de bună nu încearcă nici să elimine orice frustrare din viața copilului. Pentru Winnicott, pe măsură ce copilul crește, adaptarea părintelui la nevoile lui poate deveni treptat mai puțin completă. Copilul poate aștepta puțin, poate încerca singur, poate întâmpina un „nu” și poate descoperi că o dificultate sau o dezamăgire pot fi tolerate.
Dacă nu reușește să se îmbrace, mama nu trebuie neapărat să intervină imediat. Dacă are un conflict cu un prieten, îl poate asculta fără să se grăbească să rezolve ea problema. Dacă întâmpină o dificultate potrivită vârstei, poate rămâne aproape, dar fără să îi ia imediat problema din mâini. Copilul are nevoie să știe că se poate baza pe părinte, dar și să descopere treptat că se poate baza pe el însuși.
Asta înseamnă și să îi permită să devină o persoană diferită de ea. Mama suficient de bună nu are nevoie ca el să îi împlinească propriile visuri, să aleagă profesia dorită de ea sau să rămână dependent de ea pentru a se simți iubită. Îl însoțește, dar îi lasă treptat tot mai mult spațiu să exploreze, să aleagă, să greșească și să se desprindă.

În același timp, mama rămâne adultul relației. Poate fi tristă, obosită, furioasă sau vulnerabilă, dar copilul nu trebuie să devină persoana responsabilă pentru starea ei. Problemele de cuplu sunt discutate cu alți adulți, copilul nu devine confident sau mediator, iar responsabilitățile familiei nu sunt transferate asupra lui. El poate contribui și poate ajuta, dar trebuie să aibă voie să rămână copil.
Poate tocmai aici se află partea cea mai valoroasă a conceptului lui Winnicott. Dacă am spune că o mamă suficient de bună nu țipă niciodată, nu interpretează niciodată greșit copilul, nu este niciodată indisponibilă și răspunde întotdeauna corect, am transforma „mama suficient de bună” într-un alt nume pentru mama perfectă.

Mama suficient de bună este o mamă reală. Uneori înțelege și alteori greșește, uneori are răbdare și alteori este epuizată, uneori știe ce să facă și alteori învață din mers. Ceea ce contează este ca, în ansamblu, copilul să găsească în relația cu ea suficientă siguranță, iubire și disponibilitate, să poată avea emoții fără să piardă relația, să primească limite fără să simtă că pierde iubirea și, pe măsură ce crește, să primească suficient spațiu pentru a deveni el însuși.
Copilul nu are nevoie de o mamă care nu greșește. Are nevoie de una care poate fi acolo, poate greși, poate repara și care, treptat, îi poate da voie să plece de lângă ea.