Copilul încearcă să își închidă fermoarul de la geacă. Prinde cele două capete, încearcă să le potrivească, nu reușește, le desprinde și încearcă din nou. Mama îl privește și, după câteva încercări nereușite, întinde mâna spre el spunându-i: „Lasă, fac eu”. În câteva secunde, fermoarul este închis, copilul este pregătit și pot pleca.
Este o situație atât de obișnuită încât cu greu ne-am opri asupra ei. Părintele vede un copil care se chinuie cu ceva ce el poate rezolva în câteva secunde și îl ajută, fie pentru că se grăbește, fie pentru că nu vrea să îl vadă frustrându-se, fie pur și simplu pentru că gestul de a interveni vine firesc. Numai că, din perspectiva copilului, în acele câteva minute nu era vorba doar despre un fermoar. El încerca ceva ce încă nu știa foarte bine să facă și avea posibilitatea să descopere ce se întâmplă atunci când nu îi reușește din prima.
Copilăria este plină de asemenea experiențe. Copilul încearcă să își pună pantofii, să toarne apă într-un pahar fără să o verse, să construiască ceva care se tot prăbușește, să își strângă singur lucrurile, să îi ceară vânzătoarei ceea ce dorește sau, mai târziu, să rezolve o problemă la teme. Pentru adult, rezultatul este de multe ori mai important decât drumul până la el și, pentru că știe deja soluția, este tentant să o ofere imediat. Pentru copil însă tocmai acest drum poate fi partea cea mai importantă, pentru că acolo are ocazia să încerce, să greșească, să schimbe ceva și să vadă dacă următoarea încercare funcționează mai bine.
În felul acesta, copilul nu învață numai o abilitate concretă, ci începe să adune informații despre propriile capacități. Descoperă ce se întâmplă atunci când ceva este dificil, cât poate continua atunci când nu îi iese și ce poate face înainte de a cere ajutor. Sentimentul că „mă pot descurca” nu se construiește doar pentru că adulții îi spun că este capabil, ci și prin experiențele în care copilul are posibilitatea să constate singur acest lucru.
Atunci când părintele intervine foarte repede, problema nu este că îl ajută. Copiii au nevoie de ajutor și este firesc ca adulții să îl ofere. Diferența apare atunci când ajutorul vine aproape întotdeauna înainte ca cel mic să fi avut timp să vadă ce poate face singur. În acel moment, adultul nu îi rezolvă doar problema, ci întrerupe și o experiență din care copilul ar fi putut afla ceva despre el însuși.
Poate că fermoarul s-ar fi închis la următoarea încercare sau poate că nu. Poate copilul s-ar fi frustrat, ar fi făcut o pauză și ar fi încercat din nou, iar după alte câteva încercări ar fi cerut ajutor. Oricare dintre aceste variante i-ar fi permis să participe la rezolvarea dificultății și să descopere că, atunci când nu știe imediat ce să facă, există mai multe posibilități decât să aștepte ca altcineva să preia problema.
În cercetările despre parenting, această diferență apare în discuțiile despre control parental și susținerea autonomiei. Studiile nu sugerează că părinții ar trebui să lase copiii să se descurce singuri indiferent de situație și nici că ajutorul frecvent conduce inevitabil la anxietate sau lipsă de încredere. Ceea ce sugerează însă literatura este că un control parental ridicat și oportunitățile reduse de autonomie sunt asociate cu dificultăți emoționale, inclusiv cu anxietatea, iar una dintre explicațiile propuse este tocmai faptul că un copil are mai puține ocazii să își exerseze propriile strategii de a face față situațiilor dificile.
Pentru un părinte anxios, asemenea momente pot fi deosebit de greu de tolerat. Nu este neapărat vorba despre pericol, așa cum era în situația copilului care aleargă prin parc, ci despre disconfortul de a-l vedea că se chinuie, că nu știe, că se frustrează sau că ar putea să nu reușească. Părintele poate simți că, dacă există o soluție simplă pe care o poate oferi, nu are niciun motiv să îl lase să treacă prin această dificultate.
Numai că dificultatea nu este întotdeauna ceva de care copilul trebuie protejat. Uneori este chiar locul în care se produce învățarea.
Dacă adultul rezolvă de fiecare dată situația, copilul nu are cum să afle ce s-ar fi întâmplat dacă ar mai fi încercat puțin. Poate că ar fi reușit, poate că ar fi descoperit singur o altă soluție sau poate că ar fi ajuns la limita propriilor posibilități și ar fi cerut ajutor. Chiar și această ultimă variantă este diferită de situația în care ajutorul vine înainte să fie cerut, pentru că îi permite copilului să descopere nu numai ce poate face singur, ci și când are nevoie de celălalt.
În timp, aceste experiențe mici se pot aduna. Dacă atunci când apare o dificultate adultul preia foarte repede controlul, copilul poate ajunge să privească mai întâi spre părinte înainte de a încerca să găsească singur o soluție. Nu este nevoie să își spună în cuvinte că nu se poate descurca; poate învăța pur și simplu, prin repetare, că atunci când lucrurile devin dificile soluția vine de obicei din exterior.
De aceea, susținerea autonomiei nu înseamnă retragerea părintelui, ci schimbarea felului în care acesta este prezent. Uneori poate însemna să aștepte câteva secunde înainte să intervină, alteori să ofere un indiciu în locul soluției sau să ajute numai cu partea pe care copilul încă nu o poate face. În loc să închidă fermoarul, îi poate arăta cum să țină partea de jos; în loc să construiască turnul în locul lui, îl poate întreba ce crede că l-ar face mai stabil; în loc să vorbească în numele copilului, îi poate oferi timpul necesar pentru a găsi singur cuvintele.
În toate aceste situații, copilul nu este lăsat singur cu dificultatea. Părintele rămâne disponibil, dar nu se grăbește să transforme disponibilitatea în intervenție. Astfel, mesajul nu mai este „trebuie să te descurci singur”, dar nici „lasă, fac eu”, ci mai degrabă „încearcă și vezi cât poți, iar dacă ai nevoie de mine, sunt aici”.
Poate că acesta este unul dintre echilibrele cele mai dificile pentru un părinte: să își vadă copilul confruntându-se cu o dificultate și să nu presupună imediat că iubirea înseamnă să o îndepărteze. Uneori grija înseamnă să ajuți, iar alteori înseamnă să poți rămâne lângă copil suficient de mult încât el să aibă șansa să descopere singur ce poate face.
În dimineața următoare, copilul încearcă din nou să își închidă geaca. Fermoarul nu intră din prima, iar mama observă că începe să se enerveze. Poate simte impulsul familiar de a întinde mâna și de a termina ea ceea ce ar putea rezolva în câteva secunde, dar de data aceasta mai așteaptă puțin. Copilul încearcă din nou, schimbă poziția mâinii și, după încă o încercare, fermoarul se prinde.
Pentru adult este un lucru mărunt. Pentru copil însă este încă una dintre acele experiențe din care, fără să își dea seama, începe să se formeze răspunsul la o întrebare pe care o va întâlni de nenumărate ori pe măsură ce crește: ce fac atunci când ceva nu îmi iese din prima?
Iar uneori răspunsul se construiește tocmai în acele câteva secunde în care părintele ar putea interveni, dar alege să mai aștepte puțin.
