Este firesc ca un copil să își vadă uneori părintele trist, îngrijorat sau furios și să încerce să îl consoleze. Faptul că își îmbrățișează mama când plânge sau că ascultă un părinte vorbind despre o zi dificilă nu înseamnă, în sine, parentificare.
Parentificarea emoțională apare atunci când rolurile încep să se inverseze, iar copilul ajunge să răspundă în mod repetat unor nevoi emoționale ale părintelui care ar trebui duse predominant în relațiile dintre adulți. El nu mai este doar copilul care observă că părintelui îi este greu, ci începe să devină persoana care trebuie să îl asculte, să îl liniștească, să îl protejeze sau să îl ajute să se simtă mai bine.
Una dintre forme este copilul-confident. Părintele îi povestește despre problemele din cuplu, singurătate, trădări, dificultăți financiare sau alte probleme adulte și îi spune: „Numai cu tine pot vorbi”, „Tu ești singurul care mă înțelege” sau „Spune-mi ce crezi că ar trebui să fac”. Copilul nu mai primește doar informații potrivite vârstei despre ceea ce se întâmplă în familie, ci este pus în poziția de a asculta, consola sau oferi soluții.
În alte situații devine mediatorul dintre părinți. Încearcă să îi împace, transmite mesaje de la unul la celălalt, îl consolează pe unul după o ceartă sau simte că trebuie să ia partea cuiva. Poate ajunge să gândească „trebuie să fac ceva ca să nu se mai certe”, asumându-și responsabilitatea pentru un conflict care aparține adulților.
Există și copilul care își protejează emoțional părintele. Înainte să vorbească despre propria problemă, verifică mai întâi cum este mama sau tata. „Mai bine nu îi spun că sunt trist, are deja destule probleme.” „Nu îi spun că am luat nota asta, pentru că o să se supere.” „Trebuie să fiu cuminte, mama este deja foarte stresată.” Copilul începe astfel să își reducă propriile nevoi pentru a nu adăuga încă o povară adultului.
Uneori devine chiar regulatorul emoțional al părintelui. Observă imediat când mama este tristă, când tata este nervos sau când atmosfera din casă se schimbă și încearcă să repare situația. Îl liniștește, îl înveselește, rămâne lângă el, evită lucrurile care l-ar putea supăra și învață să fie foarte atent la dispozițiile sale.
Presiunea aceasta poate fi foarte mare pentru un copil.
Pentru că el nu doar observă că adultului îi este greu, ci poate începe să simtă că de ceea ce face el depinde dacă adultul va fi bine. Iar aceasta este o responsabilitate pe care un copil nu are resursele emoționale și poziția necesare pentru a o purta.
Copilul nu ar trebui să fie terapeutul părintelui. Nu ar trebui să fie persoana căreia îi sunt încredințate problemele conjugale ale adulților, să decidă cine are dreptate într-un conflict, să țină un părinte pe linia de plutire sau să simtă că trebuie să fie permanent bine pentru ca adultul să nu se prăbușească.
Acestea nu sunt treburi de copil.
Și aici poate fi pierdută o parte din copilărie, chiar dacă pierderea este mai puțin vizibilă decât în parentificarea instrumentală. Copilului nu îi este ocupat neapărat timpul cu gătitul, îngrijirea fraților sau administrarea gospodăriei, ci îi este ocupat spațiul emoțional. În loc să fie preocupat predominant de propriile prietenii, frici, jocuri, conflicte și descoperiri, o parte din atenția lui rămâne orientată către adult: „Este mama bine?”, „S-a supărat tata?”, „Am făcut eu ceva?”, „Trebuie să îl liniștesc?”, „Pot să îi spun problema mea sau va fi prea mult pentru el?”
În acest sens, și parentificarea emoțională îi poate cere copilului să crească înainte de vreme.
Uneori este greu de observat tocmai pentru că acel copil pare extraordinar de matur, empatic și atent la ceilalți. Poate fi „copilul care înțelege tot”, „micul psiholog al familiei” sau cel despre care părintele spune cu mândrie că este „cel mai bun prieten al meu”.
Dar apropierea dintre părinte și copil nu ar trebui să depindă de capacitatea copilului de a purta problemele adultului.
Diferența dintre empatie și parentificare se află în mare parte în responsabilitate. Copilul poate să își vadă mama tristă, să o îmbrățișeze și apoi să plece liniștit la joacă. Nu ar trebui să simtă că trebuie să rămână până când mama este bine. Poate ști că părinții trec printr-o perioadă dificilă, dar nu ar trebui să fie chemat să decidă cine are dreptate sau ce ar trebui să facă unul dintre ei.
Un părinte poate spune „Sunt tristă astăzi, dar o să fiu bine și mă ocup eu de ceea ce simt”. Este foarte diferit de „Nu știu ce m-aș face fără tine” sau „Numai tu mă înțelegi”. În prima situație, copilul vede vulnerabilitatea adultului, dar responsabilitatea rămâne la adult. În cea de-a doua, copilul poate începe să simtă că părintele are nevoie de el pentru a putea fi bine.
Ce poate rămâne la maturitate
Consecințele nu sunt inevitabile și cercetările nu descriu un singur profil al adultului care a trecut prin parentificare. Totuși, parentificarea și formele de dizolvare a granițelor părinte–copil sunt asociate în literatura de specialitate cu dificultăți psihologice și relaționale, iar parentificarea emoțională pare să fie deosebit de relevantă pentru unele probleme internalizante.
Copilul care a petrecut ani întregi observând stările celorlalți poate deveni adultul care intră într-o cameră și sesizează imediat cine este supărat. Observă schimbarea tonului partenerului, expresia unui coleg sau retragerea unui prieten și simte rapid nevoia să intervină.
Poate apărea și responsabilitatea excesivă pentru emoțiile altora. Dacă partenerul este trist, se întreabă ce a făcut greșit. Dacă cineva este dezamăgit, simte că trebuie să repare situația. Dacă spune „nu”, poate apărea vinovăția.
În același timp, propriile nevoi pot rămâne greu de recunoscut. Adultului îi poate fi mult mai ușor să întrebe „Tu ce ai nevoie?” decât să răspundă la aceeași întrebare despre sine. Poate spune frecvent „sunt bine”, „nu contează” sau „mă descurc”, chiar atunci când ar avea nevoie să fie el cel sprijinit.
Uneori acest model continuă și în relații, unde persoana ajunge din nou să fie cea care ascultă, repară, înțelege, liniștește și are grijă. Poate oferi foarte mult și poate avea dificultăți să ceară același lucru înapoi, pentru că apropierea a fost învățată foarte devreme printr-o regulă implicită: eu am grijă de tine.
Asta nu înseamnă că empatia, sensibilitatea sau capacitatea de a-i sprijini pe ceilalți sunt consecințe negative în sine. Unele cercetări descriu și competențe sau forme de reziliență asociate asumării responsabilității. Problema apare atunci când grija pentru ceilalți nu mai este o alegere flexibilă, ci devine o obligație interioară, iar propriile nevoi rămân constant pe locul al doilea.
De aceea, limita sănătoasă nu presupune ca părintele să își ascundă toate emoțiile. Copilul poate vedea că adultului îi este greu. Poate să îl îmbrățișeze, să îl iubească și să îi pese de el. Dar trebuie să poată pleca apoi la joacă fără să simtă că lasă în urmă o persoană de care este responsabil.
Pentru că un copil poate iubi foarte mult un părinte fără să fie responsabil pentru echilibrul lui emoțional.
Poate fi empatic fără să îi fie terapeut, apropiat fără să îi fie confident și atent la suferința lui fără să fie cel care trebuie să o repare.
Acestea sunt responsabilități de adult, nu treburi de copil.





